Invatatoarea de Nina Cassian

Țin minte-un timp ce nu l-a șters uitarea,
Când, lângă chipul mamei, mult iubit,
Îmi apărea alăturea alt chip,
Un chip frumos și blând: învățătoarea.
Eram copii, vreo douăzeci, în clasă,
Unii mai vrednici, alții mai poznași,
Dar toți tăceam când auzeam pe sală
Mult așteptații, cunoscuții pași.
Intra cum ar intra în casa ei
Și ne vorbea de câte sunt pe lume,
În limpezi vorbe, pline de temei,
Și pentru înțelesul nostru-anume.
Voi ști oricând, chiar anii de-ar mai trece,
De ochii ei, de părul ei bălai,
De mersul, de dulceața ei din grai,
De-nvățătura-i, niciodată rece.