Povestea nucii laudaroase de Vladimir Colin

A fost odată o nucă, o nucă, ca toate nucile! Şi nuca asta creştea într-un nuc. Dar nucul numai era ca toţi nucii. Şi ştiţi de ce? Pentru că nucul ăsta se pomenise crescând în pădure. Nu ştiu cum ajunsese acolo, printre stejari şi fagi, dar ce ştiu, e că acolo trăia de ani şi ani de zile. Şi uite că printre nucile pe care le făcuse era şi nuca noastră.
Ei, şi într-o bună zi vine un urs mare, mai mare chiar decât nenea Niţă, şi se întinde sub nuc să tragă un pui de somn.
-Ah, ce bine o să dorm!spuse ursul şi se puse cu burta în sus, cu labele pe după ceafă şi începu să sforăie: Sfârrrr mârrr ! Sfârrr-mârrr !
Tocmai atunci, creanga pe care tocmai stătea spânzurată nuca noastră strigă veselă :
-Ei nucă-nucuşoară! Gata, poţi să-ţi dai drumul, că eşti coaptă bine …
Fireşte, nuca nu aşteptă să i se spună de două ori. Se aruncă de pe creanga  ei, fără  umbrelă  sau  paraşută, se  aruncă  vitejeşte, aşa  cum  se  aruncă  nucile  şi… drept  pe  nasul  ursului  se  opri.
-Văleu !  răcni  ursul, deşteptat  fără  veste, dar  nepricepând  ce-l  izbise  tocmai  de  nas ( care  e  partea  lui  cea  mai  simţitoare ),  se  ridică  degrabă  şi-o  luă  la  sănătoasa .
-Ehei, aţi  văzut  cine  sunt  eu ? strigă  atunci  nuca. Sunt  pesemne  nespus  de  puternică  dacă  până  şi  ursul  se  teme  de  mine !
Iepurele, care  văzuse  tot  ce  se  petrecuse, se  apropie  tremurând  de  nucă  şi  o  rugă  cu  glas  stins :
-Puternică nucă , milostiveşte-te  de  un  biet  iepure ! … Să  nu  mă  mănânci !
-Bine, îi  răspunse  nuca. De  astă  dată  te  iert, dar  vezi  să  nu  mă  superi  prea  tare  şi  să  nu-mi  mai  ieşi  înainte  că  de ! nu  ştiu , zău …
Veveriţa  se  rugă  şi  ea , plângând :
-Of  şi  of , puternică  nucă !  Îndură-te  şi  de  o  biată  veveriţă … N-o  mânca  nici  pe  ea !
-Ia  ascultaţi, făpturi  neroade ! se  supără  de  astă  dată  nuca. Ce, vreţi  să  mă  lăsaţi  să  mor  de  foame ?
Păi, mâine  o  să  vină  lupul  să  mă  roage  să-l  cruţ, apoi  mistreţul, apoi  cine  mai  ştie  care  alt  neisprăvit … Şi  eu ? V-aţi  gândit  că  şi  eu  trebuie  să  mă  hrănesc? Doar  sunt  o  nucă  adevărată, o  nucă  puternică, o  nucă … Ehei,ce  ştiţi  voi !
Iepurele  şi  veveriţa  o  luară  la  fugă  şi  vestiră  înspăimântaţi  că  s-a  sfârşit  cu  pacea  pădurii. S-a  ivit  o  dihanie  cumplită, una  care  pare  mică  şi  neînsemnată, dar  care  mănâncă  urşi, lupi  şi  mistreţi, cum  ai  înghiţi  un  fir  de  iarbă ! Toate  sălbăticiunile  se  zăvorâră  în  vizuinile  lor, aşteptând  cu  inima  strânsă  ca  dihania  cea  cumplită  să  li  se  ivească  înaintea  porţilor. În  pădure  se  lăsase  o  tăcere  grea şi  nici  măcar  păsările  nu  se  mai  încumetau  să  cânte. Iar  în  tăcerea  aceea  se  auzeau  când  şi  când  nişte  ţipete  grozave :
-Unde-s  lupii , urşii  şi  mistreţii? Unde-s  leii , zmeii  şi  balaurii ?
Vreau  să  le  trag  o  mamă  de  bătaie  şi  să-i  înghit  pe  nemestecate ! Aşa  striga  nuca  de  răsuna  pădurea  şi  nici  lupii, nici  urşii, nici  mistreţii, ba  nici  chiar  leii, zmeii  şi  balaurii  nu  cutezau  să  crâcnească .
Dar într-o zi veni  un  băieţel, se  plimbă  prin  pădure, găsi  nuca  şi, după  ce-i  sparse  coaja, o mâncă .