Legenda bradului

Legenda spune că atunci când a venit prima toamnă pe lume toate păsările s-au grăbit să plece spre țări mai calde.
Una singură mai rămăsese: o păsărică mică și zgribulită, pe o creangă de la marginea codrului. Avea, sărăcuța, o aripă ruptă și nu putea să zboare prea mult. S-a dus să ceară ajutorul unui copac, căci acesta având rădăcini, de bună seamă că nu va pleca nicăieri și va ști cum să înfrunte frigul și crivățul iernii. S-a dus mai întâi la stejar, văzându-l mai falnic și puternic:
– Te rog frumos, lasă-mă să trăiesc printre ramurile tale, căci iarna vine și voi muri fără adăpost!
– Nu pot, i-a răspuns semeț stejarul, nu vreau să-mi mănânci ghindele. Caută-ți de drum și găsește alt loc pentru adăpost!
S-a dus, biata păsărică, și la un fag, dar nici acesta nu s-a îndurat să o găzduiască:
– Îmi pare rău, i-a zis fagul îngrijorat de vântul ce se întețea. Am deja destule griji pe cap și iarna o să fie grea. Nu pot să te ajut și pe tine.
Și tot așa, zbură biata pasăre de la un copac la altul, fără să primească ajutor… Nici nu știa încotro să se mai îndrepte, când, trecând pe lângă brad, auzi spre mirarea și bucuria ei:
– Ei, păsărică, nu te mai frământa! Dacă vrei rămâi la mine. Poți sta pe oricare dintre crengile mele și împreună vom trece noi și peste iarna ce vine!
Bucuroasă, pasărea își făcu degrabă un culcuș pe una dintre ramurile bradului. Și chiar din noaptea aceea vântul rece începu să sufle. Palide, una câte una, frunzele pomilor cădeau la pământ. Doar frunzele bradului rămâneau verzi, toți fiind uimiți de așa minune. Și vântul se mira nespus, așa că s-a dus chiar înaintea Creatorului:
– Doamne, lasă-mă să scutur și frunzele bradului, așa cum fac cu toți copacii. ..
– Nu, i-a răspuns Dumnezeu vântului.
Bradului să nu-i faci nimic, căci acesta a fost bun cu biata păsărică. De el să nu te atingi! Și de atunci, dragii mei, toți copacii își pierd haina lor de frunze și flori, doar bradul își păstrează, ca răsplată pentru bunătatea lui, totdeauna frunzele verzi, fie vară, fie iarnă.