Ghiocelul de Otilia Cazimir

Ghiocelul de Otilia Cazimir
De sub un bulgăre-ngheţat
Cu căciuliţa albă de zăpadă,
Un ghiocel sfios şi speriat
Îşi scoate căpuşoru-n vânt să vadă.
Ce minunată-i dimineaţa-n crâng
Şi ce călduţ şi bine e afară!…
De ce-ar întârzia-n pământ, nătâng,
Când are strai nouţ de primăvară?
E linişte în jur…Şi-i cel dintâi,
Şi-i singurel: un firicel de viaţă…
Doar iepuraşul fără căpătâi
Se-apropie tiptil şi-i iese-n faţă.
I-e foame – însă cum să se îndure?
– Eşti prea subţire, fraged ghiocel…
Şi s-a tot dus. În urma lui peste pădure
Începe-a ninge-ncet, încetinel.
Iar bietul ghiocel abia se vede
Prin fulgii moi de puf ce prind să cearnă.
Se-nalţă-n picioruş, nu-i vine-a crede…
– Ia uite, frate, parcă-i miez de iarnă!
Şi căpuşoru-i cade ostenit.
Învineţit de frig, se înfioară:
– Nu-mi pare rău ca mor…M-am cam grăbit,
Dar am adus o nouă primăvară!