Balada mesterilor de Tudor Arghezi

În dăsagi, pe umăr, văru-meu Păcală
Aducea-n târg ouă şi smântână-n oală.
Numărând la mână cât e săptămâna,
Cumpănea cu ouă, brânza şi smântâna,
Şi pornea de joia şi cu bulzi de caş,
Să-i ajungă vineri marfa în oraş,
Când, din casă-n casă, pentru fiecare
Domn, avea vreo turtă şi prin buzunare.
Advocaţi şi doftori şi adeseori
Cântăreţi şi pictori, dascăli şi actori.
Dintr-un timp aude un cuvânt ciudat,
Care fuse-aproape greu de învăţat.
Când vorbeau pe scară-n, uşi ori pe ferestre,
Domnii, muşterii, îşi ziceau “maestre”.
Câte cinci şi zece de-astfel de pedeştri,
Adunaţi la poartă, toţi erau maeştri.
– Ce-o mai şi asta ? – se-ntreabă Păcală – 
Că n-am auzit-o-n piaţă, nici la şcoală.
Poate-n Capitală este şi rămâne,
Ca-n Găieşti, cum fuse “neică” sau “jupâne”.
Dar văzu că vorba “maestre” stârneşte 
O înviorare, parcă-i franţuzeşte,
Şi la bătrâneţe şi la tinereţe.
El, un an de zile puse să o-nveţe.
Cei chemaţi cu vorba care i se spune,
Înfloresc în sine-ndată. Ce minune ?
Cum le zici “maestre” în ce-aveai de spus,
Gâtul li se-nalţă de trei ori mai sus,
Omul e mai ager, mai vioi, mai sprinten,
Ca un roib agale, îndemnat de pinten.
Şi Păcală-şi zise: “Vorba asta scurtă
E ca mângâierea porcului pe burtă.
E cu farmec dulce şi, din strâmb ori ciung,
Simţi că te lăţeşte şi te face lung.
Insul se mândreşte, limba-i se deznoadă
Şi ia vânt şi, vesel, dă-n nădragi din coadă.
Măi ce bine-mi prinde !
Am aflat şi harul
Să-mi pui în picioare bine şi măgarul.
Cum ajung acasă, văd eu cât îi este 
De fudul auzul, şi-o să-l strig : “Maestre !”