Păcală și negustorul
Un negustor, umblând prin mai multe sate și orașe, ca să cumpere grâu,
păpușoi și altele, într-o zi ajunse la un pod și când era să treacă
văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Păcală. Negustorul, voind să
afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul și-l
întrebă:
— De unde ești, măi crestine?
— Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna
spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l știu.
— Ei! cum să nu-l știi; e satul nostru, și eu de acolo vin.
— Nu așa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moșie este și
cum îi botezat?
— Doamne! da’ nu știi că moșiile sunt boierești și asta-i a cuconului
nostru, ce șede la București? Iar satu-l botează popa într-o căldărușă
cu apă, cum îi scrie lui în cărți.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!… aista-i chiar Păcală.
— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!… ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori
vin-aici!
Negustorul începu a-și face cruce ca de naiba și iar îl întrebă:
— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
— Iaca așa: vino! u! mă! răspunse Păcală.
Negustorul începu atunci a râde și zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:
— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Păcală.
— Înțelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz și altele.
— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.
— Nu te-ntreb de înălțime, ca doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci
aș voi să știu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
— Să-ți spun, dacă nu știi, zise Păcală. Grăuntele orzului este
lungăreț, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie și c-o țapă în vârf.
— Bine, știu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aș voi să
cumpăr și eu.
— De! nu știi dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, și altul îi dă
bani: galbeni, napoleoni ori altceva.
— Nu mă-nțeleseși nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
— Bre!… Nici asta n-o știi. Să-ți spun eu: iei banița ori dimerlia și
pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeții o razi ș-o torni
în sac, pe urmă iarăși o umpli și tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce ești!
— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.
— Cu ce preț se vinde chila ori banița; câți lei?
— Așa cum te-nvoiești; și câți lei dai atâta iei.
Negustorul, supărat, îl mai întrebă:
— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!… este badea Mușat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare,
badea Bran, Coman și alții.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toți la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chițu; el este mai nalt decât toți; e atât de
lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!… proasta lighioaie mai ești! Nu te-ntreb așa.
— Dar cum? zise Păcală.
— Eu îți zic: pe cine ascultați voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorba! Ascultăm pe lăutarul moș Bran; când începe să
cânte, tot satul stă cu ochii și urechile țintă la el.
— Nu zic așa, mai nătăraule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveți frică aici în sat mai mult.
— Valeu, maica! Ia, de buhaiul lui moș Popa, mare frică mai avem,
mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că
atât e de înfricoșat, de gândesti că e turbat; când începe să mugească,
spărie chiar și copiii din sat.
— Mă!… da’! ce namilă de om ești tu? Nu cumva ești vrun duh rău,
frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă privești? Ce? Nu mă vezi că-s om
ca și dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni și cu picioare, mă
mișc și mă uit ca toți.
— Așa te văd și eu, dar ai minte și simțire abia ca un dobitoc. Ia
spune-mi, zău: aveți butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, și du-te să-ți puie doagele ce-ți lipsesc.
Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă
boală, ce nu se vindecă în școale, ba nici în spitale.