Iarna de Demostene Botez
Sfredeluş cu alţi băieţi
Se cufundă prin nămeţi,
Şi ridică în ogradă
Un om mare de zăpadă.
Are trup, fără picioare,
Cu o căpăţână mare,
Ochii negri, din cărbune,
Seamănă cu două prune.
Pare tot dintr-o bucată
Şi acoperit cu vată.
Alb, ca-ntr-un cearşaf, în ger,
Cade ca un bărbier.
E umflat şi e bondoc,
Ca-mbrăcat într-un cojoc.
Şi de-l încălzeşte-o rază,
Când e soare la amiază,
El începe-ncet să plângă.
I-a căzut urechea stângă
Şi pe urmă până-n seară
Nasul s-a topit: pic, pic,
Parcă ar fi fost de ceară…
Şi n-a mai rămas nimic.